Copilaria cu povesti despre foarfece, rochite si ...creatie.



Prezentul nu e compus decat din clipele de dor ale nemuririi si  lacrimile strabunilor ce ne au adus zestrea existentei.Povestile din noi sunt si povestile bunicilor, ale parintilor nostri, ale copilului din noi, a odoarelor nostre.

   Suntem o suma de povesti , ce se intersecteaza mereu intre  predicat si subiect, si  ca si egalitate gasim de cuviinta sa punem viata insasi. Povestim despre mari si tari, si zmei cu printese, dar suntem noi acolo, prinsi in alte taramuri ale sufletului. Ne deplasam prin viata cu …viteza povestilor si tot prin ele ne amintim cu drag de fiinte dragi care ne locuiesc inca sau poate nu povestea vietii…

     


    Mama era tanara ( sa fi avut vreo 18 ani) ,  inzestrata cu  picioare lungi si bine modelate, ascunse de vreo rochie  facuta de ea acasa, dupa placul ei. II placea sa fie imbracata bine, la moda, si originala. Asa ca isi facea ea rochiile pana  s -a gandit ca imaginatia si frumosul se pot gasi impreuna in ..croitorie .
  S -a apucat de invatat, si a facut- o bine. Nu toate femeile de varsta ei aveau matase sa poarte cand ieseau duminica in sat, dar mama mereu avea. Celelalte domnisoare o admirau si ii laudau creatiile, nestiind ca mai tarziu isi vor astepta randul la rochii la ea.
   Mama avea o buna dispozitie cuceritoare, ii placeau conversatiile cu oamenii de vaza si stia sa se faca repede placuta si iubita. La varsta aceea, prieteniiile erau altfel.  Nu era posibil ca intr -un sat frumos de munte, unde oamenii au o calitate a vietii bazata pe valori si principii, sa existe nestiinta in ale prieteniei. Oamenii se priveau frumos, radeau sanatos, isi dadeau binete cand treceau pe strada, si toata lumea cunostea pe toata lumea.  Tinerii se casatoreau devreme si casatoriile rezistau toata viata, cu bune si cu rele. Iar asta era ceva obisnuit.
   Pe atunci , mama se  uita dupa tata, un chipes tanar masliniu si cu parul cret.  Se intalneau in fiecare zi de duminca , la balul din sat, la care toti tinerii de varsta lor mergeau sa se distreze si sa socializeze. Mama dansa exceptional, mandra de piesele vestimentare cu care lua ochii barbatilor ce ravneau la ea de fiecare data, iar asta se vedea in  eleganta miscarilor de dans.
 Iar tata, nu si punea problema ca n- o sa fie cel mai ravnit burlac din Gura Negri, sat de oameni frumosi dintr un capat in altul, dar cu cativa tineri de seama, adica  inzestrati cu tot tacamul. Era un om ce nu -si termina vorba pana nu smulgea de la tine o vorba de admiratie, iar prin munca lui, croitoria, facea barbatii sa para modelele satului. Ii imbraca pe toti ireprosabil, ii dadea dupa cele mai sofisticate creatii din Nekerman, revista  timpului. 

                  

   Mai tarziu, dupa ce mama, Maricica,  s- a casatorit cu Emil, adica tata, moda a devenit ca si un copil in mainile lor. Se ingrijeau amandoi in acelasi ritm de acest minunat dar pe care li -l daduse Dumnezeu ,un dar binecuvantat. Pe atunci , croitoria era o meserie de aur, caci confectiile se faceau manual in mare parte, iar oamenii preferau sa coase decat sa cumpere din magazine. Cine stia sa coase bine, era un om foarte respectat.
   Mama avea doamne  de seama care  veneau de la  kilometri departare pentru a-si putea face hainele la ea, si cateodata mergea si mama la ele acasa .
    Si daca tot m am nascut in mijlocul matasurilor, al stofelor groase si al bucatilor de doc, mai tarziu,  pe la  varsta de 6, 7 ani, am decis ca vreau sa incerc si eu sa ma joc cu foarfeca , caci imi placea exactitatea cu care parintii mei taiau o bucata de material. Iar asta era mai intotdeauna o bucata perfecta . Asadar,   ma jucam cu foarfeca si stricam bucati importante de voal, matase , pe care le gaseam prin locurile special ale mamei pentru croitorie. Vroiam si eu sa fac rochite ca ale ei, dar nu pentru oameni ,ci  pentru papusi le mele. Reuseam cam pe jumatate, caci nu mi ieseau niciodata liniile acelea  care trebuiesc mai  apoi imbinate si calculate in asa fel incat dintr o simpla schema sa iasa o capodopera.. Ma enervam si mai luam o bucata de material, mai luam un fir de ata din papiota mamei si mai incercam , pana cand renuntam.  
    Imi placeau zilele astea de munca  din familie, era o sarbatoare continua a frumusetii si a creatiei. Copilaria avea un sens aparte, intrucat  parintii mei lucrau acasa, iar asta era atat de confortabil, caci imi ofereau luxul de a-I avea mereu in preajma.
     Aveam zile In care stateam sub masa lor  mare  de croitorie , si -mi  construiam palatele..mele.    Clientele mamei  ma cautau pe dupa paturile agatate de mine, si mie imi facea o reala placere sa ma ascund in recamierul de la pat, loc  intunecat cu multe secrete copilaresti. Imi placea mai ales cand ieseam de acolo, caci ieseam invingatoare, nu  ma  gasise nici mama, nici tata.
   Adoram  sa ma joc in parul doamnelor care ma lasau sa le fac coafura. Luam un pieptene, si cu rabdare  si dedicatie, le pieptanam si apoi ma jucam cu parul , iar apoi gaseam eu vreo schema prin care sa le fac parul sa stea intr o anume pozitie, numind acea pozitie,, coafura’’. Doamnele radeau cand se uitau in oglinda, satisfacute de vreo,, opera ‘’ de a  mea, si eu eram incantata de a binelea.
    Am crescut apoi , si tot cu foarfeca in mana erau parintii mei, dar si eu. Vroiam sa le urmez cumva exemplul, doar ca o faceam taind ..pagini din cartile surorii mele. Iar sora mea era devastata cand constata cu stupoare ca lectiii intregi nu mai sunt, iar cartea nu se mai numeste..carte.
   Am vrut probabil sa fac si eu ceva cu foarfeca , sa am o ocupatie cu mainile , si nu mi au iesit nici rochitele , nici paginile taiate ale cartilor. Dar macar am incercat , iar incercarile sunt bune intotdeauna.
   Copilaria m- a purtat catre valorile oamenilor mari in caracter , datorita parintilor mei,iar asta se pastreaza in sufletul meu ca cel mai frumos dar. Am avut o copilarie deosebita si o pretuiesc, caci a fost impregnata de mirosuri , imagini, jocuri  care mi erau  la indemana altfel parca. Sunetul masinii de cusut la care au pedalat parintii mei - si chiar si eu- e ceva sfant .

     Am vrut sa aduc putin din frumosul de alta data in aceasta poveste despre parintii si copilaria mea, si sa le dedic cu seninatate si recunostinta aceste randuri, caci datorita existentei lor mi- am pecetluit azi viata cu daruire in visele pe care le port dupa mine.
 Visez sa le spun si copiilor si nepotilor mei adevarul despre foarfecele si tiparele de croit  din familia mea, si despre toate lucrurile care nu au incaput in aceasta poveste de familie..!

   

Comentarii

  1. Emotionant si frumos! Intim chiar as putea spune. Supeer! :*

    RăspundețiȘtergere
  2. Răspunsuri
    1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
    2. Am ascultat de curând povestea unei familii cu 9 copii sărace din punct de vedere financiar dar bogata sufleteşte şi m.a impresionat extraordinar.... Nu voi intra în detalii dar mia adus aminte totodată de povestea ta dulce şi aromata a copilăriei itroducandu-mă în atmosfera demult pierduta în uitare dar totuşi adânc incrustata în memoria mea...când nu aveam "timp" şi limite, când nu cunoşteam frica de necunoscut cu excepţia fricii de întuneric când dormeam cu plapuma în cap te teamă sa nu mă "prindă bau-bau".... M-am lăsat totodată cuprins de vraja momentelor când mă simţeam că Făt Frumos sau Greuceanu citind basmele trandafirii ale autorilor consacraţi ....povesti ce îmi dădeau puteri nelimitate într.o lume limitată. Scriind toate astea pătrund tot mai adânc în cufărul cu amintiri şi descoper scrierile pierdute ale momentelor când mama nu avea ce pune pe masă în afară de o bucată uscată de pâine înmuiată în puţin ulei cu sare sau ceapă tăiată şi amestecata cu bulion şi ulei "preparate" care pt mine erau cele mai bune din lume şi mă fac şi acum sa.mi lase gura apă.... Nicidecum nu.mi pot scăpa din vedere clipele când ieşeam afara dimineaţa cu noaptea în cap şi cutreierem toate dealurile şi coclaurile nebănuite sau uitate de lume...momentele în care furam merele din pomii vecinilor deşi curtea mea avea suficienti meri cât sa hrănească zeci de copii...dar poate că.mi "plăcea" bătaia zdravănă de acasă a tatălui.... :)) Atât de multe clipe se află în leagănul amintirilor incat dacă m.aş pune sa le scriu, mi.ar trebui sute de pagini şi posibilitatea de a intra în pielea lui Ion Creangă unul dintre cei mai minunaţi "pictori" a copilăriei multora dintre noi.....

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Spatiul din tine

Stele

Orbii cu ochi