Dorul de natura
Stateam si ma uiteam in aceasta dupa amiaza pe geam...ascultand pasarile bucuroase de venirea primaverii. Si uitandu ma departe, in zare, la dealurile ce se inaltau falnic in fata ochilor mei, mi a venit un dor de copaci, de a sta pe iarba care nici macar nu a iesit, de a asculta tacerea pamantul si de a privi multtt..Nu am mai facut o de mult si imi lipseste atat de mult..
Cand eram pe culmile copilariei, ma duceam adesea in serile de vara in lunca din spatele casei si ma bucuram cateva ceasuri de tot ce era verde, viu , ciripitor, colorat, zumzaitor, si promitator.Asta era...gaseam o promisiune de fiecare data cand alunecam acolo, prin frunzisuri, prin ierburile ce uneori imi zgariau picioarele, printre scaietii si florile pline de viata, pline de natura aceea uimitoare..Promisiunea ca si maine va fi acolo, acel ceva, care sa mi gadile atat de frumos sufletul, si ca o sa fiu si maine, fericita..
Stateam pana tarziu, imi placea sa adulmec seara odata cu florile si sa le spun chiar si noapte buna.Ma duceam acasa cu sufletul alergand, topaind , si abia asteptam sa revin a doua zi.Si a doua zi, si a treia zi, pana n toamna tarziu, cand nu era decat frigul stapan acolo.
Dar verile acelea petrecute acolo, cu florile din care faceam coronite si cu gardul acela peste care saream erau de nedescris. Nu stiu loc in care sa ma fi simtit mai libera si mai pura..:) Ma duceam departe cu cantecul pasarilor, pe care il ascultam in fiecare zi si nu l regaseam mai niciodata acelasi...Si un glas tarziu, glasul mamei care ma chema in casa rupea vraja.Era trezirea din lumea mea frumoasa.
Dar nu ma suparam foarte tare, parca imi doream si mai mult sa treaca noaptea si sa vina ziua..
Era copilaria mea, traita in vacantele de vara in mijlocul naturii, observand cum creste si moare orice firicel de iarba si stiind ce spun privighetorile.
Cand eram pe culmile copilariei, ma duceam adesea in serile de vara in lunca din spatele casei si ma bucuram cateva ceasuri de tot ce era verde, viu , ciripitor, colorat, zumzaitor, si promitator.Asta era...gaseam o promisiune de fiecare data cand alunecam acolo, prin frunzisuri, prin ierburile ce uneori imi zgariau picioarele, printre scaietii si florile pline de viata, pline de natura aceea uimitoare..Promisiunea ca si maine va fi acolo, acel ceva, care sa mi gadile atat de frumos sufletul, si ca o sa fiu si maine, fericita..
Stateam pana tarziu, imi placea sa adulmec seara odata cu florile si sa le spun chiar si noapte buna.Ma duceam acasa cu sufletul alergand, topaind , si abia asteptam sa revin a doua zi.Si a doua zi, si a treia zi, pana n toamna tarziu, cand nu era decat frigul stapan acolo.
Dar verile acelea petrecute acolo, cu florile din care faceam coronite si cu gardul acela peste care saream erau de nedescris. Nu stiu loc in care sa ma fi simtit mai libera si mai pura..:) Ma duceam departe cu cantecul pasarilor, pe care il ascultam in fiecare zi si nu l regaseam mai niciodata acelasi...Si un glas tarziu, glasul mamei care ma chema in casa rupea vraja.Era trezirea din lumea mea frumoasa.
Dar nu ma suparam foarte tare, parca imi doream si mai mult sa treaca noaptea si sa vina ziua..
Era copilaria mea, traita in vacantele de vara in mijlocul naturii, observand cum creste si moare orice firicel de iarba si stiind ce spun privighetorile.
Comentarii
Trimiteți un comentariu