Cutitele furtunii

Si iata furtuna cum miroase peste parul meu , se incordeaza in tacerea ei si in auzul meu , dincolo de intunericul dintre noi..
 Am vazut si norii alergand-o, facand-o usor  usor sa devina tovarasa mea. In cer tacere, pe pamant fulger .
Si poate ca nu am crezut in existenta ei  pana cand primii stropi de ploaie nu s-au uitat spre mine.Am stiut ca mai e o cale: copacul.

  M am dus la el cu vorbe despre ploaie si el m a ascultat tacut.Vantul gemea uneori, un vant ce nu a reusit sa mi patrunda in piele. Ma simteam atat de bucuroasa ca aveam haine pe mine...Si totusi pielea creiona stropii in sufletul ei..

  I am dat libertate putin pielii, am dezvelit o ici si colo in fata ploii si umezeala aia o stiam de atat de mult timpo.. Acida, dulce, cu pete albe in urma ei pe porii mei.
 Chipul furtunii era acoperit  dar i am vazut ochii lacomi de a se napusti asupra mea si de a ma face pentru cateva momente sa mi pierd aroma si incertitudinea.

 .... Cred ca am stat asa un timp eu si cu ea, fata in fata, simtind cutitele ascutite acolo in cer si un foc galben doar . Mi am revenit incet si i am zis: ,,Stiu. Dar daca cobori aici, nu o ma poti imbraca''. Un cutit a cazut din manerul ei a furtunii curioase .Un altul s a rasucit intr un nor spart.
 M am asezat in fund, sub copac si intr un fel de asteptare anosta si fada am inceput sa culeg niste frunze cazute. Nici ele , nici eu nu mai vroiam sa ne auzim glasul. Doar asteptam.Ceva. O ploaie  mare si alunecoasa cu gust de cutite , dar cu mirosul cerului.