O alta poveste ...





   Era acolo, nu se misca, nu se clintea decat in vantul ce o saruta deseori primavara. Zarea ardea, si in noaptea era acolo si cu ea , dar ei nu I pasa. Saruta si ea cerul in fiecare zi si isi mai intindea putin capsorul spre el. Copilul stia, tu nu, ei nu.Doar el stia. Si pentru el era simplu. Arama destinului nu se pierde odata cu iarna, ea dainuie pentru veacuri  prin univers. Isi alesese de mult toate culorile pe care le purta in parul ei ,pe buze si in ochi.

Cand evantaiul se desfacu inalt si larg in fasii paralele, vantul adia.  Un zumzet inabusit de bondar se auzea, si in rest ora amiezei batu tare si clar.Sosise timpul. Pe cararea veche, ce ducea la livezile mari si pline de libertatea ei puerila, apareau 2 maini si 2 picioare ce se schimbau consecutiv. Un    falfait  tainic te ar fi trezit atunci.Insa acela, nu, te ametea usor, .Era un pamant undeva in ochii ei magici si o mare in buclele ei involburate . Isi intindea pe rand mainile ei de inger spre tine si tu credeai ca visezi.Era cea mai turcoaz inima pe care o vedeai invelita si care avea forma de omulet.Era un sufletel drag de fetita , cu o rochita care te hipnotiza.  

  In ochii cruzi si calduri ai micutei , nu era nici un monstru  , ci doar ..atat de multe. Atat de multe carari de care si amintea si nu stia incotro, si mai pierdea un pic vremea, apoi se trezea pe cararea corecta, rostogolindu se, facand roata prin iarba mare ce ii gadila genunchii, sufland greoi de oboseala ei de copil si stand tolanita pe firele  ce o mangaia peste tot.Era un diamant neslefuit, ce stiuse cum sa straluceasca , chiar aici, pe iarba si inaintea soarelui , si in  noaptea ce se arata prietenoasa mereu cu ea….
  
   Pe unde trecuse  nu de multa vreme, stiuse sa lase altceva in urma ei. Stiuse sa cotcodaceasca cu ramele, sa joace cu vreun arici , sa gangureasca cu hipopotamii la apus, sa planga cu leii …Dupa ce pleca, lasa un urma ei un dor nestavilit si o natura mai calda.  Umbla noaptea pe carari ce tu nu ai cutezat vreodata..si dormea cu toate vietatile  care veneau sa o salute neprietenos .Dar seara, apusul o lasa agatata cu ochii atat de departe , atat de mult,. atat de adanc..Zambea si lumina se misca prin fata ei, spunand adio..adio..adio…umbrele erau acolo. Si totusi, ea , putea sa mai scoata cate o raza de la soarele slabit de calatoriile lui ..Era forta ei, de  a face pana si soarele sa se intoarca.
     
 Isi aducea aminte ca undeva in plamanii aramii de departe, a fost ea si  a avut povesti frumoase cu multi oameni.  Isi amintea cum ceva de acolo ii apartinea inca aici, ceva, ceva, dar nu stia ce .Inca. Asteptarea petrecuta cu gandul la raspunsurile ce Ii sunt necesare pentru a continua ce a inceput. Si e atat de incinsa  arama in sufletul ei, ca un foc ce nu o lasa sa respire  nicicand cu adevarat.
 Inchise ochii. In lumea aceea, nu exista nimic din necunoscut, nimic din strainul pe care il simtise de atatea ori aici. Inima ii  batea cald si puternic , in calatoria pe care o facea acum, prinsa pe aripile vazduhului ei zdravan si a unei dorinte puternice.
  Sunetele din ea nu se terminau, nu aveau nume si nu le auzeai decat dupa ce le auzea luna si soarele. Glasuri indepartate se imbinau cu emotiile ei, dar nu deschidea ochii..Statea acolo. Statea acolo in campuri, in lanuri cu grau, calatorea prin valuri si se urca pe stele.
     Era ….Copilul meu, al tau, al tuturor. Fusese creat din o simpla iubire cu cerul aramiu din vremurile antice; mama ei era undeva in cercul perfect , galben  in care era scris un destin, o viata si o arta noua. De aceea, in privirea ei se reflecta adesea apusul soarelui de vara , primavara si toamna.
 Lanurile se inclinau cand pornea sa le cutreiere, copacii o salutau cu ramurile aplecate cand o vedeau din departare..pasarile ii mergeau in fata si si intorceau privirile spre ea , spre copila frumusetii ..


    -Va continua-
.
 



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Spatiul din tine

Stele

Orbii cu ochi